Preotul Petru Popescu s-a nascut in anul 1892, la 10 ianuarie, intr-o familie de 12 copii, in localitatea Manastioara, de langa orasul Siret. Numele i s-a dat, dupa cel ce avea sa-i devina model si formator, fratele tatalui, preotul Popescu Petru, cel ce a fost profesor de catehetica la Seminarul din Cernauti.
Nascut si crescut intr-o familie de gospodari, avand de lucrat cele 12 ha de pamant, tanarul Petru se va deprinde de mic cu munca, dragostea de oameni si de tara. Aceasta formare a sa il va ajuta in viata sa razbata, infruntand toate problemele vremii.
Dupa ce parcurge etapele scolii primare si gimnaziale va merge sa studieze teologia la Cernauti, la unchiul sau, pe care il va avea ca dascal. Se va casatori cu tanara Ada Turtureanu, fiica preotului Vasile Turtureanu de la Calafindesti, cu care va avea trei copii: Valentin(care va muri de mic), Nectara si Electra. Odata cu izbucnirea Primului razboi mondial va fi nevoit sa intrerupa studiile si sa se intorca acasa, unde va trebui sa aiba grija de intreaga gospodarie, caci familia se va retrage la Siret. Dar frontul avansand a fost nevoit sa se retraga la Calafindesti pentru un timp, dupa care, impreuna cu fratele sotiei sale, Gigi, va pleca la Bucuresti ca voluntari. Aici sunt primiti de ministrul Iorga, care le va oferi cazare si masa, iar lui ii se va gasi un post la spital, ca secretar, in timp ce cumnatul sau va pleca la o unitate de cavalerie din Botosani
La incetarea razboiului va fi chemat inapoi la Seminar, pentru a-si finaliza studiile, iar in anul 1920 va fi hirotonit preot, in catedrala din Cernauti. La hirotonia sa va primi o frumoasa icoana a Sfantului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, pe care o va pastra cu sfintenie toata viata sa.
Prima sa parohie primita va fi cea de la Negostina, apoi va trebui sa slujeasca si parohiile Botosenita, Gropeni si Balcauti. Datorita frigului si conditiilor grele din timpul iernilor, el trebuind sa faca naveta intre aceste localitati, este ajutat de socrul sau, preotul Turtureanu de la Calafindesti sa ajunga preot la Serbauti, in anul 1921, unde va ramane timp de 40 de ani, pana la pensionarea sa. La Serbauti inaintea sa fusese preot, parintele Volcinschi Vasile, care era deja batran si urma sa se pensioneze. Aici va fi confruntat cu o situatie dificila, caci va trebui sa gestioneze cele 24 de ha ale parohiei o munca grea pentru un preot tanar. In primul an va face o cerere la Viena de unde va solicita un vagon de ingrasamant pentru pamant. In anii ce au urmat va fi nevoit sa creasca animale in gospodaria sa, atat pentru munca de la camp, cat si pentru gunoiul rezultat de la acestea, necesar agriculturii. Astfel ajunsese sa aiba 4 cai 2 boi si 18 vaci.
In anul 1938 va primi vizita mitropolitului Visarion Puiu, care va fi placut surprins de generozitatea si maiestria sa de gospodar si paroh. Astfel va inlesni ca parohia Serbauti sa primeasca 15000 de lei, bani necesari pentru reparatie grajdului si anexelor casei parohiale.
In anul 1941 va izbucni cel de-al doilea razboi mondial. Pentru a-si feri familia de orice pericol o va trimite de doua ori, impreuna cu refugiatii, la Ploiesti si Bucuresti, la cumnatul sau, generalul Turtureanu. Parintele va ramane in parohie, caci asa indemna si mitropolitul Tit Simedrea, pe preoti, caci in acele timpuri multi, mai ales dintre cei din administratia localitatilor fugeau din fata razboiului. La venirea nemtilor preotul a ramas in casa parohiala si pentru ca stia limba germana a gasit intelegere si toleranta din partea acestora. Cu venirea rusilor in 1944 lucrurile au fost mai grele, caci pretul stia doar putin sa vorbeasca iar acestia erau mult mai intoleranti. Desi a fost silit sa paraseasca casa parohiala s-a impotrivit, iar pentru ca in aprilie acel an, de Paste a indraznit sa incurajeze pe credinciosii adunati la slujba, refugiati de peste tot din apropiere, a fost chemat la comandament de catre NKVD, cu intentia de a fi gasit vinovat si trimis in Siberia. Dar pentru solidaritatea satenilor si pentru demnitatea sa in a lamuri pe ofiteri ca el este preot si nu face altceva decat sa vorbeasca din Biblie despre Dumnezeu, si nu face politica, a ramas totusi in parohie, mai departe cu credinciosii sai. Datorita lipsei de cele necesare traiului si suferind in urma acestor realitati grele ale acelui timp s-a imbolnavit. A fost nevoie de interventia sotiei pentru a trimite doi oameni sa se ocupe de el, pentru a se insanatosi.
In anul 1945 a suferit un alt necaz, caci niste hoti din localitatea Talpa, afland de sosirea salariului preotului pe tot anul la oficiul postal, l-au jefuit.
Au venit apoi comunistii la putere si nici cu acestia nu a fost mai bine. Un oarecare om din parohie l-a reclamat ca este chiabur, avand mult pamant si a fost arestat la Suceava si tinut 10 zile, cu intentia de confiscare a averii si inchiderii acestuia. Dar datorita unei cunostinte, directorul spitalului, doctorul Nicolau, s-a intervenit la ministrul Emil Bodnaras, care a cerut rejudecarea sa, in urma careia a fost eliberat, dar cu conditia de a da pamantul CAP-ului, iar pe al sau parohiei. Nici familia protului nu a avut o soarta mai buna, caci oriunde fiicele sale invatau sau lucrau era umilite si nedreptatite, nefiind apreciate si remunerate pe masura competentelor pe care le aveau. In casa parohiala va fi instalat un sanitar, care va avea grija sa-i faca destule zile negre preotului. Preotul desi a fost obligat sa se mute cu parohia la Strehaia a refuzat, ramanand mai departe in sat. Timpul a trecut si se apropia varsta de pensionare, incat preotul a cumparat in Suceava, de la profesorul Caraus, cel casatorit cu fata lui Simion Florea Marian, un pamant unde si-a inceput o casa pentru familia sa. Nu i-a fost usor caci Banca si CEC-ul nu voiau sa-i acorde imprumut, nici lui nici familiei sale, intrucat era preot. Dar pana la urma cu unele interventii si relatii a reusit.
Se va pensiona in anul 1961, lasand in locul sau pe preotul refugiat din Basarabia, Gheorghe Zavadovschi. Va trece la cele vesnice in varsta de 80 de ani, la anul 1972, fiind inmormantat la Biserica Sfantul Nicolae din Suceava, de catre un mare sobor de preoti, si depus in cripta familiei din cimitirul Pacea.
El va ramane in amintirea cunscutilor, preotilor si a parohiei sale ca unul ce a fost un bun gospodar, un erudit teolog, bun predicator, o persoana cu stil si inalte relatii cu cei din elita vremii, dar mai ales ca un bun slujitor si devotat parohiei sale. El a slujit aceasta parohie cel mai indelungat timp dintre toti preotii slujitori, din istoria sa, ramanand astfel in memoria vie a comunitatii, ca cel mai devotat preot paroh al Parohiei Serbauti.